Tag Archives: calarit

Înainte și după Harmath

E o carte de Petru Popescu: Înainte și după Edith 🙂 N-am citit-o, cu toate că trebuia, avănd în vedere coincidența de nume, dar bănuiesc că e vorba despre cum i-a schimbat viața eroului principal această femeie pe nume Edith. Exact așa mi s-a întîmplat și mie cu iapa Harmath (în traducere: Roua). Prietena mea Bea din Călata m-a invitat  într-o excursie de călărie în zona lacului Beliș. Călăritul era visul meu din copilărie de pe vremea când îl vedeam pe unchiul meu din Petrinzel venind în vizită călare la bunicul meu. De atunci de câteva ori, ocazii rare, am urcat pe cal, dar pentru experiența asta haiducească, s-a dovedit a fi foarte puțin. Colegii de echipă, patru tipi versați din Ungaria, care iubesc adrenalina, au început să râdă de mine, când au aflat de trecutul meu în ceea ce privește călăritul, noroc că soțul prietenei, organizatorul și proprietarul manejului (sper să zic bine, google translate e jale, cunoaștem), István a avut curajul să mă ia cu ei în excursia asta montană specială.

Bășcălia a început la micul dejun: Ai asigurare de viață? Dar de accident? Ce grupă sanguină ai? Nu ne spui? O să aflăm imediat când vine Smurdul! Oh, dacă ți-am măsura acum pulsul, ioioioi ce ar ieși! István, care este un tip foarte răbdător și în care aveam totală încredere, mi-a zis grav doar atât: În nici o situație să nu țipi! Avertismentul spunea totul despre ce va urma…

29386972_10211728368868455_4023414020160618496_o

La plecare, foto: Bethlendi István

În sfârșit spre prânz ne-am încălecat, eu deja ardeam de nerăbdare, eram așa de emoționată, că am uitat și de flaconul de apă (eram nevoită pe drum să beau de la băieți, ei având doar pălincă, vin sau șpriț!!).  Doar de o viață așteptam momentul ăsta, dar ei nu se grăbeau, știau că avem timp destul să mergem până la Mărișel, atingând malul lacului Beliș, și să ne și întoarcem pe ziuă. Băieții față de mine toți erau călăreți experimentați, Balázs, călărește din copilărie, doi dintre ei (Sanyi și Toni) de cinci ani, al patrulea, Sipi era ”cel mai începător”, călărește doar de doi ani. Toți patru au cai acasă, dar Munții Apuseni a devenit un drog pentru ei. Acasă, în județul Heves, zona Eger, nu pot avea parte de așa ceva. Faptul că doi erau medici veterinari m-a liniștit oarecum, e aproape de medicina umană, ziceam eu, ulterior s-a și dovedit că meseria asta e destul de utilă într-o anume situație…

IMG_2606

Priveliștea din pensiune cu caii noștrii păscând

Baza era la Pensiunea Doru din Bălcești, unde spre surprinderea mea era și piscină, jacuzzi, chiar și saună. O jumat de zi am umblat înainte cu Bea să găsim costum de baie pentru mine, că nici prin vis nu mi-a trecut că la 1100 metri înălțime, după călărit o să am posibilitatea să și înot. Deci am pornit prin sat pe șosea și după câteva minute ne-am continuat drumul pe pășune. Balázs, cel mai miștocar dintre ei, tot lovea discret fundul calului meu ca să-l forțeze să galopeze fără știința mea. Harmath e o iapă de 11 ani, care a purtat pe spinare tot felul de călăreți, mai cu experiență sau fără, deci am presupus că e obișnuită cu poziția mea incorectă pe șa și cu mișcările mele aiurea. Deja eram pe drum de ceva vreme, când Balázs dintr-o dată a strigat: GALOP! Toți caii au început să alerge, eu încercam din răsputeri să mă țin pe cal, cred că eram foarte comică cum săltam ca la rodeo, după câteva secunde însă n-am mai putut să-mi țin echilibrul, și m-am lăsat pe spate, am abandonat ”cursa”, și am căzut. Toată trupa s-a oprit, István a coborât de pe Olga (iapa ei), și m-a ajutat să mă ridic. Toni, unul dintre veterinari, m-a întrebat dacă mă doare fundul de la lovitură. Zic: mai degrabă spatele! Atunci și Toni a descălecat, a venit la mine, m-a cuprins cu brațele de pe la spate, m-a strâns tare și brusc m-a ridicat. Bănuiesc ca să se îndrepte coloana, dacă cumva s-au deplasat vertebrele. Am urcat înapoi pe cal, și deja mă consideram călăreață, pentru că am trecut de prima căzătură și am văzut că nu-i mare lucru. István s-a apropiat cu Olga de mine și m-a întrebat discret: De ce ai abandonat? Am văzut că voit ai căzut! Să nu mai faci asta! Luptă! Am zis anemic OK și am înțeles că lumea cailor e o lume a metacomunicației, unde fiecare gest te trădează, și unde încrederea reciprocă om-animal sau om-om poate fi vitală.

IMG_2622

István, după ce am căzut de pe cal

Balázs la rîndul lui a avut parte de bășcălie, camarazii lui, ca să-l pedepsească, la un popas i-au desprins hamul și când a vrut să urce înapoi pe cal, a rămas cu șaua-n brațe.

Am mers pe drumuri de pădure inimaginabile, cu urcușuri, coborâșuri, prin apă, pe malul pârâurilor de munte, am trecut peste brazi căzuți sau ne-am strecurat pe sub ei, depinde la ce înălțime erau de sol. Băieții îmi explicau cum să mă culc pe gâtul calului, cum să mă țin de coamă sau cum să mă las pe spate la coborâre. Erau niște terenuri foarte abrupte, un laic, cum eram eu, nici nu-și putea imagina că se poate coborî sau urca călare pe acolo. Pozele din păcate, majoritatea au fost făcute pe teren ”sigur”, pentru că atunci când era mai abrupt nimeni nu fotografia, toată lumea era ocupat să treacă în siguranță.

Am făcut un popas și pe malul lacului Beliș, pe urmă am trecut pe digul de la Fîntînele, emoții și acolo, veneau din când în când mașini, treceau pe lângă noi și caii trebuiau liniștiți să nu se sperie. Eu mai tot timpul vorbeaum cu Harmath, îi spuneam cât e de frumoasă și de deșteaptă. Nu știu cât a priceput, dar eu încercam să-i câștig încrederea cu orice preț, asta era singura mea șansă. Cealaltă șansă era liderul Istvan, tot timpul îmi repetam în gând că dacă el zice că e posibil, atunci așa este.

29388946_10211728388708951_4970789569780776960_o

La lacul Beliș

Am ajuns până de unde se vedea bine pârtia de schi de la Mărișel, acolo băieții au propus să ne întoarcem și să căutăm mai bine un restaurant. Am întrebat o localnică, care zicea că la ora asta nu găsim nici unul deschis. Așa că am descălecat și am mâncat sendvișurile puse de proprietarul pensiunii.

Drumuri înspre casă a fost pentru mine o adevărată odisee, din acest moment socotesc eu că viața mea a intrat în Era de după Harmath. Istvan ne-a avertizat că putem încerca să mergem pe o potecă, dar nu-i sigur că putem ieși din pădure pe acolo, pentru că au fost multe furtuni în iarna asta și mulți copaci au căzut peste drum. Ceea ce s-a și adeverit foarte repede. El a urcat cu Olga prin pădure pe urcușul stâncos, și eu încercam să-l urmez (pentru siguranța mea mă țineam tot timpul după el). Dar Harmath dintr-o dată a decis că o ia pe scurtătură, și ne-am blocat printre doi brazi. Iapa putea să treacă, dar mie mi-ar fi prins picioarele. Toată lumea a început să strige: Stai! Întoarce calul! Harmath stătea pe loc, nici nu se mișca, nu puteam să o întorc, eram blocată și fizic și mental, nu puteam să mă gândesc la nimic, numai repetam ca un gramofon stricat: Harmath întoarce-te, întoarce-te! Până la urmă s-a încumetat și s-a întors, a coborât pe potecă, care era defapt pe malul unui mic pârâiaș. Eu fără să mă gîndesc, la coborâre instinctual m-am încolăcit în jurul gâtului ei. Iarăși strigăte că o să cad peste gâtul ei, dar în final totul s-a terminat cu bine. Am răsuflat ușurați cu toții, mai ales eu, iar Istvan a urcat pe partea stângă să vadă dacă putem continua drumul pe acolo. Dacă reușeam să urcăm panta abruptă, cea mai abruptă din tot itinerariul, atunci în câteva minute eram afară din pădure.

IMG_2631

După ce am urcat panta abruptă, e poza mea preferată, chiar dacă e cam ștearsă :))

István a urcat cam jumătatea pantei, a văzut că se poate și ne-a chemat după el. L-am lăsat pe Toni să meargă în fața mea și am încercat să mă țin aproape de el și armăsarul lui, Martzi. Ca nu cumva Roua mea să aibă iarăși vreo idee de ocolire. Ne-am dus șerpuit ca pe serpentină, acum aveam voie să o țin de gât pe iapa mea. M-am agățat tare de coama ei, am închis și ochii. O creangă de brad m-a lovit peste față, simțeam gustul sărat al sângelui pe buze,  dar nu mi-a păsat, eram așa de fericită că pot face față, că urcăm, înaintăm, senzația era de nedescris. Aveam impresia că asta nu se întâmplă în realitate, ci mai degrabă suntem personaje într-un film. Îl auzeam în spatele meu pe Sipi înjurând că el în viața lui așa ceva… nici să-l plătească! Dar seara la cină trupa deja își planifica următoarea excursie.

Bea ne-a așteptat la pensiune cu copilul cel mic în brațe, și uitându-mă la ei doi mi-am dat seama că ea e eroina zilei, pentru că a putut să renunțe în favoarea copilului la o asemenea aventură. Fetița lor Emma, de zece ani este deja călăreață în toată regula, dar mi-a mărturisit că vrea să devină salvamar, bibliotecar și pompier în același timp. Ea urma a doua zi să plece cu Harmath cu băieții pe Măgura, muntele care se vedea din livingul pensiunii.

Eu am mai stat câteva zile la ei la Călata, duminica cu Bea ne-am dus chiar și la biserică, și ascultând preotul cum zicea: ”Cu ajutorul lui trecem peste obstacole, el ne este sprinjinul în încercările vieții, pe el ne putem baza în orice situație”, doamne iartă-mă, gândul îmi zbura la doar Harmath…

 

 

 

 

 

 Bea și fiica Emma călare pe Harmath